Învaţă de la Viaţă

04/03/2010 la 14:47 · Înregistrat sub Articolele mele

Citind aceste zile biografia unei tinere cunoscute de mine, am rămas adânc impresionată de atitudinea ei pozitivă şi de lucrurile pe care ea le-a învăţat de la viaţa sa nu foarte lungă şi nu atât de uşoară. Cred că istoria ei ne învaţă şi pe noi multe şi nu mai lasă loc de alte comentarii, însă vreau să mai adaug că în aceste zile care ne apropiem de sărbătoarea femeilor, să ne aducem aminte de mamele noastre şi să le cinstim, să le iubim, şi să mulţumim lui Dumnezeu pentru că ne-a dat o mamă. Iar pentru femeile şi fetele care nu au o mamă, le aduc aminte ca Dumnezeu înlocuieşte lipsa unui părinte. La Isaia 49:15 „Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează, şi să n-aibă milă de rodul pintecelui ei? Dar chiar dacă l-ar uita, totuşi Eu nu te voi uita cu nici un chip”, zice Domnul Dumnezeu.

„Mă numesc Olivia şi am 16 ani. Sunt o fire timidă dar încrezută în sine. Nu mi-a fost deloc uşor, am înaintat timid doar cu Dumnezeu în suflet. Am urcat sute de trepte şi am mers doar înainte. Am căzut de multe ori dar Dumnezeu mi-a dat putere şi curaj pentru a mă ridica. Aşi vrea să vă povestesc despre familia mea. Părinţii mei s-au cunoscut la gara feroviară pe când mama fusese izgonită de acasă de către bunica. După ce s-au căsătorit părinţii mei, am apărut eu pe lume. Tatăl lucra dar mama mă creştea. Când aveam doi ani şi jumătate tatăl meu a hotărât să plece peste hotare deoarece unde el muncea nu era plătiti destul.  Trecuse  jumate de an de la plecarea lui şi noi nu aveam nici o veste de la el. Mama a decis t să plecăm la bunica. Eu nu puteam să nu fiu de acord deoarece eram mică, iar deseori după plecarea tatălui eram bătută rău de mama. Când am ajuns la bunica ea nu era prea dornică să ne primească. În schimb, bunelul era foarte bun şi ne-a primit. Domnul totuşi ne-a purtat de grijă. Mama şi bunica nu erau în bună înţelegere, mereu erau certuri între ele şi chiar uneori se băteau. Deseori împreună cu mama eram nevoite să dormim în câmp, sub garduri sau oriunde afară. Deseori eram flămândă şi bolnavă. Odată ajunsă în spital, nu mai eram vizitată de nimeni.  Însă întoarsă acasă după acele zile de spital am aflat că mama avea un prieten nou iar apoi urma  să am şi un frăţior. După ce a apărut şi fratele meu pe lume, rămâneam iarăşi fără grija nimănui, mama fiind plecată de acasă foarte des. Odata când aveam patru ani, mama ne-a spus că trebuie să plece să facă anumite documente şi că se va întoarce curând.  A plecat şi ne-a lăsat pe mine şi pe frăţiorul meu amărâţi şi cu ochii plini de lacrimi. Nu după mult timp de la plecarea mamei a decedat şi bunelul, iar noi am rămas doar cu bunica. Ea mereu era ocupată cu lucrul şi nu ne atrăgea atenţie. Când pleca de acasă ea ne încuia pe mine şi pe fratele meu pentru ziua întreagă . Fratele meu de un an şi jumate plângea, eu nici nu ştiam ce să fac. Domnul mă ocrotea şi mereu era cu mine.  Odată când bunica a plecat de acasă, eu cu verişoara mea am plecat la căpşune. Când bunica s-a întors m-a găsit şi m-a apucat de păr şi a început să lovească în mine ca într-un câine până ce eram toată roşie şi plină de vânătăi. Altă dată când eram un pic mai mare, după ce mi-a tras iarăşi o bătaie, bunica a plecat, iar eu cu fratele iarăşi am rămas încuiaţi în casă singuri. Frăţiorul meu a adormit iar pe  mine m-a apucat un dor nebun după părinţi. Am început să plâng tare şi amarnic şi astfel a apărut primul meu cântec „De ce m-ai părăsit mămică  dragă”. La uşă stătea mătuşa mea şi asculta şi plângea împreună cu mine. Niciodată n-am să-i uit pe părinţii mei. Ştiu ce înseamnă lipsa lor şi când nu te iubesc  alţii, în deosebi rudele. Dumnezeu însă mă iubeşte, El îmi înţelege durerile.

Vecinii noştri au observat situaţia noastră, au sunat la orfelinat şi nu după mult timp a venit cineva şi ne-a dus acolo. Pe tot parcursul şederii noastre la orfelinat nu am fost vizitaţi de rude. Însă mereu mă împăcam cu gândul că părinţii o să  vină, acuş vor intra pe uşă şi le voi sări în braţe de bucurie. Dar anii au trecut şi aşteptarea a fost zădarnică. Seara deseori îmi plăcea să privesc stelele, mă rugam apoi adormeam. Odată noaptea am visat pe mama şi tatăl meu. Atunci m-am sculat din pat şi am alergat la uşă însă nimeni nu era acolo. Am început să plâng iarăşi căci a fost un singur vis dezamăgitor. Mereu am visat la o familie, la părinţi, oricum ar fi ei, buni sau răi, săraci sau bogaţi. Totuşi, eu îi voi iubi foarte mult. Unii copii nu sînt mulţumitori de părinţii lor, şi îmi pare foarte rău că nu-şi dau seama ce fac. Ei nu ştiu cât este de trist fără mamă şi fără tată. Nu ştiu ce e suferinţa, nu ştiu ce e greautatea. Nu sunt mulţumiţi de ceea ce le-a oferit Dumnezeu.  Bunica mereu mă infliuenţează spunându-mi că dacă va reveni mama sau tata să nu-i iert, să-i alung, să-i pedepsesc. Dar eu întotdeauna nu am fost de acord şi am zis: „Nu! Ei mi-au dat viaţă. Este cine să-i judece… Dumnezeu. Eu cine sunt? Eu îi iubesc şi îi iert. Numai să vină înapoi la noi.” Am învăţat să-mi iubesc părinţii aşa cum sînt ei. Domnul are grijă de fiecare şi El face minuni. Acum mi-a oferit un loc unde să stau, un cămin unde sunt înonjurată de oameni iubitori care se roagă pentru mine şi au grijă de mine. Am de toate datorită lor, şi am posibilitatea să-mi continui studiile. Nu pot să spun că Dumnezeu nu există, că nu face minuni. M-am convins de multe ori că Domnul este şi lucrează cu mine. Domnul să vă binecuvânteze pentru binele care îl faceţi pentru mine. Pe pământ întâlnim lacrimi şi durere, dar în cer vom uita de toate acestea, de tot ce am suferit şi vom fi mereu alături de Isus.”

Legătură permanentă